Astazi este printre alte ocazii mai mult sau mai putin nostalgice si Ziua Lupusului.
Va invit sa accesati acest link pentru a afla mai multe despre Lupusul Eritematos Sistemic: www.infolupus.ro
Asta pentru ca daca nu eram atat de incompetent in ale calculatoarelor, as fi introdus liniile de cod direct pe blog...
vineri, 10 mai 2013
vineri, 15 februarie 2013
Despre Crăciun şi revelaţiile papale
A trecut Crăciunul, acuşi vine Paştele, dar sufletul meu
ignorant în cele sfinte nu îşi găseşte liniştea, din cauza celor citite prin
presă, în special cea cu fir (adică online) despre cartea papei.
Cum care carte? Cea în care sfinţia sa, ca să nu zic OMUL, explică ce şi cum despre naşterea lui Isus. Am aflat că se cheamă Jesus of Nazareth: The Infancy Narratives şi din start vă spun că nu o să o cumpăr. Din mai multe motive, printre care enumăr:
- mă enervează autorul
- nu mă pasionează tematica religioasă
- nu am chef să îi fac rating
Bine, cu ultima chestie o pot lăsa mai moale, adică accept să o primesc cadou, mai ales dacă e second hand, ca totuşi să nu îi crească prea mult tirajele.
Deci, la a treia mână citire (
prima – jurnaliştii străini, a doua – cei români care au tradus probabil doar
articolele din afară), am aflat cu stupoare, surprindere şi şoc câteva detalii
legate de evenimentul sus menţionat. Şi de mistificarea abominabilă în care am
trăit de milenii. Şi de ignoranţa populaţiei evlavioase sau mai puţin evlavioase.
Cu o precizie ce ar face şi un paparazzi invidios, papa ne explică cum că n.a fost picior de animal la naşterea lui Isus. Nu tu văcuţe să îi dea lapte, nu cai să îl încălzească. Nimic în afară de părinţi, că preafericitul sau cum i s-o fi spunând nu zice de metodele de naştere, de moaşă, de ginecolog...
Un alt aspect trist e că am aflat că în principiu cântăm colinde ca tembelii. Cică îngerii au vorbit, nu au cântat, încât noi behăim degeaba colinde, că nimeni din staff-ul de sus nu le ia în seamă. Aşa că nu putem decât să ne bucurăm noi de ele în continuare, până ne obosim, că din cer nu le aude nimeni.
Dar ştiţi care e partea cea mai tragică a revelaţiei furnizate de papa? Nu zice nimic de ler...
Eh, noi să auzim de bine!
vineri, 10 august 2012
Despre femeile însărcinate
Dom'le, jale mare în ultima vreme: unde te uiți numai femei însărcinate... Parcuri, metrou, străzi, toate pline de "duplexuri". Stau şi mă întreb de unde atâta inconștientă, să faci copii în ţara asta minunată, cu perspective senzaționale într-un viitor superb.
Şi tot în materie de dileme, mai apare una. Vezi unele doamne cu nişte feţe care te fac să te întrebi cum naiba a avut cineva curaj să se culce cu ele, darămite să le facă şi copiii... Şi uite aşa ajung să disting două categorii de bărbaţi: cei pe care îi admiri pentru că au reușit să facă lucrul de mai sus şi cei pe care îi deteşti pentru că au defectat, au scos de pe piață pentru nouă luni femei care te fac să îţi crească tensiunea şi alţi parametri biologici când le vezi.
În rest, să auzim de bine! Peste 9 luni, că tot veni vorba...
Şi tot în materie de dileme, mai apare una. Vezi unele doamne cu nişte feţe care te fac să te întrebi cum naiba a avut cineva curaj să se culce cu ele, darămite să le facă şi copiii... Şi uite aşa ajung să disting două categorii de bărbaţi: cei pe care îi admiri pentru că au reușit să facă lucrul de mai sus şi cei pe care îi deteşti pentru că au defectat, au scos de pe piață pentru nouă luni femei care te fac să îţi crească tensiunea şi alţi parametri biologici când le vezi.
În rest, să auzim de bine! Peste 9 luni, că tot veni vorba...
sâmbătă, 23 iunie 2012
Până şi statuile ne reprezintă
Cum ne dăm seama că această imagine e a unui muncitor român?
Pentru că stă...
miercuri, 19 octombrie 2011
Despre revoluţie
Iar am scăpat-o... Cum dracu să scrii amuzant despre o revoluţie? Mai ales în România?
Deschid şi eu dicţionarul, poate îmi vin idei. Pe dracu...
REVOLÚŢIE, revoluţii, s. f. I. 1. (Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă şi de obicei violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluţie industrială = procesul înlocuirii radicale a producţiei manufacturiere (manuale) cu producţia bazată pe maşini. II. 1. Mişcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluţie = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mişcare de rotaţie a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotaţie completă a unei roţi în jurul osiei sale.
Tot de la www.dexonline.ro citire. Dar ce inspiraţie să găseşti în asta? Transformări, schimbări, structuri, sisteme... Prea intelectual pentru neuronul meu obosit şi răcit... Ce n-am înţeles niciodată e de ce naiba se foloseşte acelaşi cuvânt pentru două concepte complet diferite. Păi ori schimbi, ori te învârţi ca zăpăcitul în cerc? Sau cum zice vorba din popor, ori suntem golani, ori nu mai suntem? Sau o fi vreo şustă, de fapt? Să înţeleagă plăvanul că de fapt orice revoluţie te aduce până la urmă în acelaşi punct? Cine să îi mai priceapă pe lingviştii ăştia?...
Pe de altă parte, mi se pare mie că noi, românii, n-avem nici o afinitate la revoluţii. Din ce îmi amintesc din istorie, care a fost o materie care s-a lipit de mine ca varul lavabil de tapet, pe la noi au fost trei revoluţii: 1821, 1848 şi 1989. De fiecare dată, şi-au băgat şi alţii codiţa. Prima dată grecii, după aia ungurii, iar la ultima "agenturili străine", cum susţinea răposatul. Nu pot să zic ruşii, că cine ştie ce istoric cu afinităţi iliesciene o să mă ia la împins vagoane.
Nu numai atât, dar mi se pare că la noi revoluţia înseamnă că ne agităm, ne violentăm, se lasă cu victime, dar schimbarea... pauză. Bine, mai modificăm câte ceva pe ici pe colo, ca să nu zică lumea că facem revoluţie degeaba.Dar nici prea multe modificări, că dăunează grav sănătăţii. La fel ca şi sarea, zahărul, alcoolul, grăsimile, cartofii prăjiţi, shaworma şi multe altele. Ştie cineva dacă e şi sexul pe listă? Fir-ar, era vorba despre revoluţie şi tot la sex am ajuns... Oi fi eu pervers, sau există similitudini între astea două? Păi te agiţi un pic, mor unii (de obicei ăia mici), termini futut(ă) şi te întorci la treburile tale. Sună cunoscut? La revoluţie mă refer...
Gata pentru azi, am aberat destul. Mă duc să îmi sun un prieten. Ăsta de fiecare dată când bea ceva, îşi transformă calitativ profund sistemul, adică se ceartă cu prietena (iată subsistemul şi partea violentă) şi îşi găseşte alta (iată şi schimbarea). Omul pare un expert al revoluţiei tipic româneşti. Musai trebuie să îi cer părerea.
Aşa că să auzim de bine!
miercuri, 12 octombrie 2011
Despre fotbal
Dragilor,
mă scuzaţi, tocmai am realizat că expresia de deschidere nu e completă, încât reiau:
Dragi maniaci cu tentă masochistă care mai aveţi răbdarea şi curiozitatea de a urmări meciurile echipei naţionale, aseară s-a jucat ultimul meci din magnifica campanie pentru Euro 2012. Euro, mă refer la campionatul european de fotbal, că de moneda unică nu ne atingem noi anul viitor.
La lăsatul serii, caut şi eu să văd meciul. Nu că mai conta pentru ceva, dar intru în categoria "dragi..." Şi încă mai dorm bine dacă bat ai noştri pe cineva. Dar la cât de rar se întâmplă, iată că există şi o explicaţie pentru insomniile mele! Deci, deschid TV-ul să văd pe ce program e meciul. Şoc: ghidul digital nu zice nimic. Hopa! Deschid calculatorul, să intru pe site-ul meu preferat de programe TV(www.port.ro). Hoopa! Nici aici nu se zice nimic de meci. Şoc: caut de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta şi viceversa, nimic! Caut şi pe un site de sport. Hooopa! Şi triplu şoc! Meciul nu se transmite!
Păi cum să nu transmiţi, domnule, un super joc cu 11 incapabili (ai noştri) care se luptă parte în parte cu 11 incapabili (ai lor)? Păi la ce se mai emoţionează o ţară întreagă de microbişti masochişti, cum mai urlă ei la ratări (că la gol mai răruţ), la ce mai plâng ei în afară de telenovelele obişnuite? Drept că nu conta la nimic, dar când ai cea mai mică şansă să baţi pe cineva (că jucam doar cu Albania), să nu transmiţi un aşa meci de anvergură?
Bineînţeles că nu mă pot abţine, şi la ora stabilită, cu o marjă de vreo juma de oră după, frec un pic butoanele de la telecomandă. Găsesc până la urmă nişte programe de sport în care nişte specialişti, nu ştiu cine, că la mine cunoştinţele despre comentatorii sportivi s-au oprit la Ţopescu şi Graur, urmăreau jocul pe net şi comentau mai amuzant decât o fac eu împreună cu amicii când ne adunăm la un meci. Diferenţele ar fi că noi ne mai agităm la ocazii şi că după două- trei beri nu prea mai contează scorul. Şi cum se pare că masochismul meu fotbalistic nu are limite, schimb între cele două canale până se termină meciul. La final m-am gândit să mai caut un alt program, pe care speram că poate căştigasem noi. N-am găsit, aşa că am adormit obidit. Pe de o parte. Pe stânga, că pe aia adorm de obicei. Pe cealaltă, mulţumit, că mă voi uita la încă un turneu final fără emoţii, fără stress, fără calcule matematice legate de şansele noastre de calificare mai departe. Că toate astea dăunează la fel de grav sănătăţii ca şi consumul industrial de alcool din timpul meciurilor.
Asta e! Mai vorbim în 2014, înainte de Cupa Mondială.
Până atunci, să auzim de bine!
În general, că despre fotbal o să auzim de bine de la Mutu...
mă scuzaţi, tocmai am realizat că expresia de deschidere nu e completă, încât reiau:
Dragi maniaci cu tentă masochistă care mai aveţi răbdarea şi curiozitatea de a urmări meciurile echipei naţionale, aseară s-a jucat ultimul meci din magnifica campanie pentru Euro 2012. Euro, mă refer la campionatul european de fotbal, că de moneda unică nu ne atingem noi anul viitor.
La lăsatul serii, caut şi eu să văd meciul. Nu că mai conta pentru ceva, dar intru în categoria "dragi..." Şi încă mai dorm bine dacă bat ai noştri pe cineva. Dar la cât de rar se întâmplă, iată că există şi o explicaţie pentru insomniile mele! Deci, deschid TV-ul să văd pe ce program e meciul. Şoc: ghidul digital nu zice nimic. Hopa! Deschid calculatorul, să intru pe site-ul meu preferat de programe TV(www.port.ro). Hoopa! Nici aici nu se zice nimic de meci. Şoc: caut de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta şi viceversa, nimic! Caut şi pe un site de sport. Hooopa! Şi triplu şoc! Meciul nu se transmite!
Păi cum să nu transmiţi, domnule, un super joc cu 11 incapabili (ai noştri) care se luptă parte în parte cu 11 incapabili (ai lor)? Păi la ce se mai emoţionează o ţară întreagă de microbişti masochişti, cum mai urlă ei la ratări (că la gol mai răruţ), la ce mai plâng ei în afară de telenovelele obişnuite? Drept că nu conta la nimic, dar când ai cea mai mică şansă să baţi pe cineva (că jucam doar cu Albania), să nu transmiţi un aşa meci de anvergură?
Bineînţeles că nu mă pot abţine, şi la ora stabilită, cu o marjă de vreo juma de oră după, frec un pic butoanele de la telecomandă. Găsesc până la urmă nişte programe de sport în care nişte specialişti, nu ştiu cine, că la mine cunoştinţele despre comentatorii sportivi s-au oprit la Ţopescu şi Graur, urmăreau jocul pe net şi comentau mai amuzant decât o fac eu împreună cu amicii când ne adunăm la un meci. Diferenţele ar fi că noi ne mai agităm la ocazii şi că după două- trei beri nu prea mai contează scorul. Şi cum se pare că masochismul meu fotbalistic nu are limite, schimb între cele două canale până se termină meciul. La final m-am gândit să mai caut un alt program, pe care speram că poate căştigasem noi. N-am găsit, aşa că am adormit obidit. Pe de o parte. Pe stânga, că pe aia adorm de obicei. Pe cealaltă, mulţumit, că mă voi uita la încă un turneu final fără emoţii, fără stress, fără calcule matematice legate de şansele noastre de calificare mai departe. Că toate astea dăunează la fel de grav sănătăţii ca şi consumul industrial de alcool din timpul meciurilor.
Asta e! Mai vorbim în 2014, înainte de Cupa Mondială.
Până atunci, să auzim de bine!
În general, că despre fotbal o să auzim de bine de la Mutu...
miercuri, 28 septembrie 2011
Despre restaurante (în continuare)
Nu mi-e foame deloc. Ba dimpotrivă. Mă simt ca un pepenaş dat în copt, având în vedere că am luat o cină pentru care copios e un diminutiv. Dar mi se pare că restaurantele sunt o temă destul de savuroasă încât să mai istorisesc niscaiva amintiri legate de asta.
La un moment dat m-am oprit cu nişte prieteni la un restaurant, pe drum la plecarea în concediu. Fiecare a comandat ce i-a venit. Eu am fost tentat de un bulţ, chestie de care tot auzisem de pe la alţii, fără să am ocayia să încerc. Aşa că îmi comand unul, moment în care vine întrebarea : "Numai atât?" Zic şi eu : "deocamdată atât, de ce?", şi mi se răspunde că e mică porţia. Nedumerit, mai iau o dată meniul. Totalul componentelor (mămăligă, brânză şi cartofi) bătea spre jumătate de kil. Rămân la părerea anterioară. Mi se aduce o movilă din ingredientele sus menţionate, de dimensiunile unei cuşme de voinic neaoş moldovean. Pe care nu reuşesc să o termin decât prin lupte corp la corp. După care îndrăznesc să întreb de ce a susţinut că e mică porţia. Răspunsul m-a făcut să nu mai îndrăznesc să pun întrebări suplimentare: "M-am uitat şi eu la dumneavoastră". Cum să îi explici omului diferenţa sau asemănarea între dimensiune şi metabolism? Am renunţat la idee, dar nici pe acolo n-am mai trecut.
O altă ispravă simpatică a fost într-un restaurant în care mergeam săptămânal, cel puţin o dată (natura meseriei, deh). Şi de fiecare dată comandam şi recomandam tuturor celor cu care eram un desert absolut exceptional, cele mai bune clătite cu nuci, ciocolată şi frişcă pe care le-am văzut vreodată. Într-o zi, nu-mi amintesc exact de ce, n-am mai comandat faimoasele clătite. Moment în care am văzut chelneriţa schimbându-se la faţă: "Cum, fără clătitele pentru care dumneavoastră veniţi în restaurantul nostru?" Asta e problema branding-ului personal... Că la fel am păţit şi la un alt restaurant al unui hotel în care înnoptam săptămânal. După ce am cerut vreo lună Tuborg Strong, am fost anunţat că au adus. Şi de atunci, în fiecare seară când apăream în restaurant, întâi eram servit cu un Tuborg Strong, apoi eram întrebat ce doresc. Deci, branding...
În acelaşi restaurant, după o perioadă de absenţă, am intrat şi am cerut un meniu. În câteva minute, m-am trezit cu o strachină de ciorbă în faţă. Contrariat am întrebat la modul inocent: "Nu vă supăraţi, ce am comandat?" "Un meniu!!!", răspuns însoţit de o privire dezaprobatoare pentru alienatul care uitase ce ceruse cu câteva clipe înainte. "Da, un meniu ca să mă uit să văd ce pot comanda..." "Aaaa, adică o carte!" Mda, înţelegerea literaturii e o chestiune complet subiectivă. Dar indulgent, am acceptat "meniul", care nu era altceva decât meniul zilei. De gustibus...
Iar o altă treabă simpatică a fost într-un fel de bar de provincie. Merg cu un prieten, ajunşi la tejghea eu cer o vodcă, el un gin tonic. Primim amândoi tăria, suntem invitaţi să ne aşezăm, spunându-ni-se că imediat vine şi tonicul. Nedumeriţi de întârzierea tonicului, ne-am aşezat la o masă pe terasă. Misterul tonicului nu a durat mult. Barmanul a ieşit pe poartă, a traversat până la alimentara de visavis şi s-a întors în bar cu o sticlă de Kinley în mână, după alte câteva minute venind la masă cu un pahar cu feliuţa de lămâie aferentă. Victorios declamând: "Tonicul dumneavoastră!". De unde se vede că nu e degeaba vorba strămoşească "dacă vrei cu adevărat, poţi".
Şi cu asta, să auzim de bine!
La un moment dat m-am oprit cu nişte prieteni la un restaurant, pe drum la plecarea în concediu. Fiecare a comandat ce i-a venit. Eu am fost tentat de un bulţ, chestie de care tot auzisem de pe la alţii, fără să am ocayia să încerc. Aşa că îmi comand unul, moment în care vine întrebarea : "Numai atât?" Zic şi eu : "deocamdată atât, de ce?", şi mi se răspunde că e mică porţia. Nedumerit, mai iau o dată meniul. Totalul componentelor (mămăligă, brânză şi cartofi) bătea spre jumătate de kil. Rămân la părerea anterioară. Mi se aduce o movilă din ingredientele sus menţionate, de dimensiunile unei cuşme de voinic neaoş moldovean. Pe care nu reuşesc să o termin decât prin lupte corp la corp. După care îndrăznesc să întreb de ce a susţinut că e mică porţia. Răspunsul m-a făcut să nu mai îndrăznesc să pun întrebări suplimentare: "M-am uitat şi eu la dumneavoastră". Cum să îi explici omului diferenţa sau asemănarea între dimensiune şi metabolism? Am renunţat la idee, dar nici pe acolo n-am mai trecut.
O altă ispravă simpatică a fost într-un restaurant în care mergeam săptămânal, cel puţin o dată (natura meseriei, deh). Şi de fiecare dată comandam şi recomandam tuturor celor cu care eram un desert absolut exceptional, cele mai bune clătite cu nuci, ciocolată şi frişcă pe care le-am văzut vreodată. Într-o zi, nu-mi amintesc exact de ce, n-am mai comandat faimoasele clătite. Moment în care am văzut chelneriţa schimbându-se la faţă: "Cum, fără clătitele pentru care dumneavoastră veniţi în restaurantul nostru?" Asta e problema branding-ului personal... Că la fel am păţit şi la un alt restaurant al unui hotel în care înnoptam săptămânal. După ce am cerut vreo lună Tuborg Strong, am fost anunţat că au adus. Şi de atunci, în fiecare seară când apăream în restaurant, întâi eram servit cu un Tuborg Strong, apoi eram întrebat ce doresc. Deci, branding...
În acelaşi restaurant, după o perioadă de absenţă, am intrat şi am cerut un meniu. În câteva minute, m-am trezit cu o strachină de ciorbă în faţă. Contrariat am întrebat la modul inocent: "Nu vă supăraţi, ce am comandat?" "Un meniu!!!", răspuns însoţit de o privire dezaprobatoare pentru alienatul care uitase ce ceruse cu câteva clipe înainte. "Da, un meniu ca să mă uit să văd ce pot comanda..." "Aaaa, adică o carte!" Mda, înţelegerea literaturii e o chestiune complet subiectivă. Dar indulgent, am acceptat "meniul", care nu era altceva decât meniul zilei. De gustibus...
Iar o altă treabă simpatică a fost într-un fel de bar de provincie. Merg cu un prieten, ajunşi la tejghea eu cer o vodcă, el un gin tonic. Primim amândoi tăria, suntem invitaţi să ne aşezăm, spunându-ni-se că imediat vine şi tonicul. Nedumeriţi de întârzierea tonicului, ne-am aşezat la o masă pe terasă. Misterul tonicului nu a durat mult. Barmanul a ieşit pe poartă, a traversat până la alimentara de visavis şi s-a întors în bar cu o sticlă de Kinley în mână, după alte câteva minute venind la masă cu un pahar cu feliuţa de lămâie aferentă. Victorios declamând: "Tonicul dumneavoastră!". De unde se vede că nu e degeaba vorba strămoşească "dacă vrei cu adevărat, poţi".
Şi cu asta, să auzim de bine!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
